Întârzii cu telefonul, aştept singurătatea

“Îmi aminteam vara lui 2008 ca pe o capsulă aruncată în spaţiu, gravitând în jurul aceluiaşi punct fix: memoria. Mă întâlnisem cu Dani prin iunie, după aniversarea lui, şi îi explicasem, cu un nod în gât, că îmi era drag mai mult decât acceptabil. Îi citisem încordarea dinainte de a-mi spune că simţea la fel.

– Bun, şi de ce nu putem fi împreună? întrebasem atunci.

– Pentru că lucrurile sunt complicate, eu şi Oana avem relaţia asta de mai bine de opt ani. Probabil că o să ne căsătorim.

– Dar nu o iubeşti, am spus.

Îmi vorbise în atâtea rânduri despre problemele lor, despre cum sexul devenise un act reflex şi despre repulsia pe care o simţea dimineaţa, când se privea în oglinda din baie, încât începusem să-l cred.

– Aş vrea să îţi spun că mă despart acum de ea şi că o să avem o viaţă minunată împreună. Dar nu e atât de uşor. Stau la ea, părinţii ei mă cunosc de atâta vreme.

Detaliile pe care mi le spunea nu mă prea interesau. I-am spus:

– M-aş muta din Bucureşti, Dani. Un an, doi până motivele reîntoarcerii nu ar fi conexe vreunui anume “acasă”. Mi-aș lua doar o geantă rudimentară, o pereche de mănuși și haina, poate două trei cărți, fără tot bagajul greoi și colorat al casei care nu e acasă. Aș mai împături o lampă în foi de ziar, dar aș lasă aici cănile de cafea, perna, pardoseala și frunzele din față scării. Poate vii cu mine.

– Sau, hai să ne mutăm într-o țară obscură, să ne trezim la amiază și să bem șampanie la micul dejun. Știu că vrei să se termine într-o zi relațiile. Așa cum eu nu vreau decât să nu mai existe acel “poate, într-o zi”.

Eram la al treilea Cosmopolitan şi afară erau cel puţin 30 de grade. Ne-am îndreptat spre ieşire. În staţia de autobuz a bălmăjit un “Te iubesc”. Eram ameţită, simţeam soarele bătându-mi în cap şi lacrimile curgând şiroaie pe sub lentilele ochelarilor fumurii. M-am urcat în autobuz împleticindu-mă şi m-am oprit la Mall. Nu mi-am lepădat ochelarii şi am continuat să profit de starea aceea de senilitate brutală în care amestecul de alcool, căldură şi inimă frântă mă aruncase.

Mi-am cumpărat cei mai frumoşi pantofi din lume. Nu l-am mai văzut prea des pe Dani de atunci şi m-am simţit mult timp ca Alis, pierdută în lumea prea mare pentru speranţele ei, după ce înghiţise ciuperca fermecată.

“Dragi exponenţi ai speciei masculine,

 

Vă mulţumesc pentru toate ocaziile în care mi-aţi permis să mă simt vulnerabilă, mizerabilă, tristă şi furioasă. Fiecare astfel de legământ între eleganţa voastră spirituală, liliputană acum în ochii mei, şi portmoneul meu a reprezentat o oportunitate pentru garderoba mea de a se reprofila spre cele mai acătări ţinute.

 

Cu sinceritate,

Cândva a voastră,

nicinumaiştiucummăcheamă cu mulţi pantofi”

—letters, work in progress, 2005-2011

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s