Dragostea în vremea holerei se vindecă

“Am îmbrăţişat trupuri străine şi am sărutat chipuri care nu-mi aparţineau. Am iubit doi oameni deodată şi am rămas fidelă celui dintâi. Am căutat mereu înţelesuri dincolo de lucruri. Am transformat sentimentele în acte de fiecare dată când realitatea devenea improbabilă în a mă elibera de povara neîmplinirii. Am ales să urmez un singur bărbat şi m-am ales cu un copil de crescut.

Obişnuiam să dedic scrisori “iubiţilor mei asasini, cu mâini de fum şi palme de găuri de cerneală”. În ele, totul părea încrâncenat, credeam pe atunci că universul întreg lucrează pentru redefinirea cuvintelor, învăţam o altă limbă, din ce în ce mai îndepărtată de ceea ce plănuisem iniţial. Acum îi scriam lui Sebastian cu dragoste şi furie, în registrul ce-mi fusese mereu familiar, cu vorbe şi scenarii ce de data asta îşi atingeau destinatarul. Gelozia se trezeşte în noi nechemată şi e antecamera celor mai mari războaie conjugale. Sebastian mă vroia doar pentru el şi aveam să cunosc asta mai târziu, din felul instransigent cu care înlătura din peisaj tot ce mă înconjura. Mereu avea un argument şi se încredea permanent în logica lui de neclintit. În realitate, era plin de carenţe, o elipsă căutând dragostea pe care nu ştia să o simtă.

“Nu-mi cere răbdarea şi nu îmi cere siguranţa într-un viitor pentru care trăim din scenarii. Nu-mi cere să fiu sigură pentru toata viaţa fără să te cunosc. Lasă-mă să ajung acolo unde să îmi doresc asta, lasă-mă să reuşesc să am încredere. Nu-mi spune că mă vei ucide. O vei face fără să ştii dacă îmi vei cere toate lucrurile astea“. Mi-amintesc atât de bine când am spus asta ultima dată – eram la capătul puterilor, ca după o fugă de rezistenţă de trei sute de ani. “Nu-mi cere nimic, pentru că nu am nimic mai mult de dat.  Sunt a ta aşa cum trebuie să fiu şi a mea. După 70 de zile în care tot ce am respirat se numea noi, m-am trezit dintr-o comă în care mi-am refuzat realitatea, durerea, mi-am adormit nervii de la rădăcină, am încercat să feresc toate acele lucruri pe care le-am numit perfecte, de restul lumii. Din disperarea de a simţi, de a iubi, de a aparţine cui trebuie, atât de omenească.

În facultate, după fiecare despărţire, îmi spuneam că toate drumurile şi oraşul respiră convalescenţa. Îmi spuneam că am timp să mă refac până voi fi început să mă hrănesc din altă poveste. Nu mă simţisem niciodată legată de mâini şi de picioare. Şi aveam tot timpul din lume. Un prieten îmi spusese de curând că timpul pe care nu îl mai simţim trecând nu mai e al nostru. În acea zi, pe stradă, o recidivă atât de puternică mi-a făcut atât de clare vorbele lui – în noi, toate lucrurile pe care atunci le-am trăit încă există, însă noi nu mai ştim să reactivăm resorturile care să le facă mai mult decât un ecou. Încercam să-mi amintesc viaţa în absenţa răului. Aerul în care se amestecau martie, aprilie, 19 ani şi 20 de ani, trenurile, dimineţile despre care izbuteam să-mi amintesc că nu apăsau în piept, paharele de vin care nu mă făceau decât să râd, timpul care se întindea ca o fâşie plană, cu viitor cu tot cu trecut, şi cel mai important, fără memorie. Încercam să-mi amintesc cum iubeam atunci când să mă îndrăgostesc părea cel mai firesc lucru de pe lume. Cum nu mă temeam de eşecuri, de înfrângeri, de o altă eu pe care pe atunci nu mi-ar fi trecut prin minte că am s-o întâlnesc. Când nu existau condiţii, termene de valabilitate şi atâtea necunoscute. Cum lucrurile îşi găseau singure rezolvarea, cum distanţele nu uitaseră să se estompeze la regăsire cum reuşeam să trăiesc în absenţa conştiinţei, această povară inegalabilă care ne sfârşeşte somnul, ne înghite zilele rămase şi ne zdrobeşte, unul câte unul, toate oasele.

Afară era un început de soare, început de furtună şi de frig, ca în ziua când îl văzusem ultima dată. Dacă aş fi ieşit, m-aş fi încălţat în pantofii de atunci, pentru că era aproape martie, şi vântul mi-ar fi umflat părul, împrăştiindu-l în jurul obrajilor şi gurii.”

letters, work in progress, 2005-2011—

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s