Intoxicaţii

 

“L-am sunat pe Bogdan şi ne-am întâlnit în faţa Ateneului. Eu plecasem de la o şedinţă foto, el de la facultate. Am stat pe trepte şi am mâncat îngheţată.

– A venit la mine la bloc cu lalele la 12 noaptea.

– Oh! se entuziasmă el. Scuze.

– Dar după vreo două zile a dat-o în bară, am continuat eu, ca şi când nici nu-l auzisem. Bogdan, te porţi ca o fetiţă de liceu…

– Da, da, ştiu, râse el. Oricum, priveşte partea pozitivă. Acum, toate butoanele sunt la tine.

– Nu e chiar aşa, ne-am certat. Mă rog, eu mi-am adus aminte de bloguri şi m-am enervat.

– …iar el n-a reacţionat plăcut, da, cunosc povestea asta.

– Liceenii îndrăgostiţi ce mai fac? am schimbat subiectul.

– Habar n-am. Se întâmplă ceva cu Andra. Pare mereu nervoasă şi a venit îmbrăcată la cursuri în adidaşi, blugi şi tricou… N-a mai făcut asta de mai bine de un an.

– Hmm, oare se întâmplă ceva şi cu Pascalopol?

Andra era fata pe care o iubea de doi ani, ancorată într-o relație la distanță cu un bărbat de 40 de ani. “Oribil”, gândeam.

– Da, probabil că nu se mai întoarce în România.

– Am să storc o lacrimă. Nu ştiu, şi eu aş cam pleca.

Nu-mi venea a crede ce îmi ieşise pe gură. Absenţa lui Sebastian mă copleşise cu zeci de imbolduri de a părăsi România, deşi, în mod pradoxal, cât timp fusesem împreună, preţuisem pământul natal mai mult decât orice. “Convalescenţa”, mi-am spus.

– Ioana, şi dacă merge şi dacă nu, ia-o altfel – material pentru o nouă carte. Eu m-aş bucura să se rezolve frumos. O să aveţi o lungă poveste de spus.

– Eşti optimist. Oricum, mult mai optimist ca mine.

– Nu chiar. Eu am ajuns la concluzia că ne cam place să suferim, nouă, oamenilor. Nu ştiu dacă e generaţia noastră sau e o condiţie umană.

– Nu, toţi suntem masochişti. Nu în egală măsură, dar…

– Dar tind să cred că generaţia noastră e un pic mai predispusă.

– Da, pentru că avem acces la internet. Şi pentru că ne complicăm vieţile personale, profesionale…şi suntem foarte “chinuiţi”, faţă de generaţiile de dinainte, care trebuiau să înveţe, să muncească, să se căsătorească şi să aibă copii. Noi ştim să dramatizăm şi să bem cafele.

– Şi cum ai zis tu… Hollywood-ul şi muzica proastă ne-au facut să setam niste standarde foarte înalte.

– Păi, normal. Părinţii noştri nu au crescut cu Hollywood-ul de azi. Lumea nici nu prea avea televizor pe vremea aceea. Înainte de ’90 aveau program la TV două ore pe seară.

– Din care una se vorbea despre cât de minunată e viaţa partidului…

– Şi în cealaltă vedeam un film cenzurat sau o Mihaela.

– Totuşi, varianta aia americană de autosugestie, când îţi spui în faţa oglinzii că eşti cel mai tare om şi că vei avea o zi fantastică…. Trebuie să funcţioneze. Americanii par fericiţi.

Am râs, amintindu-mi de poveştile cu americani pe care mi le spusese Sebastian. “Erau la fel ca-n filme, îţi jur. Nu ştiu cum aş putea trăi printre ei singur”.

– Da, asta funcţionează uneori. Sau să-ţi pui dorinţe pe termen scurt. Eu, de exemplu, îmi pun dorinţe realiste de azi pe mâine. De genul… diseară vreau să mă distrez. Mâine vreau să am o zi bună. La concertul X să mă simt bine. De multe ori funcţionează. Ideea e să nu pui niciodată “nu” în faţa dorinţelor. Să nu spui “sper să nu mi se întâmple asta”.

Marta îmi explicase că subconştientul nostru nu percepe negaţia. Teoria “ai grijă ce-ţi doreşti că se poate întâmpla” părea foarte realistă în acel moment.

– Ştii, mi-am dat seama că niciodată nu îmi puneam dorinţele corecte, am continuat. Dorinţele care să reflecte fidel nevoile mele. Mereu facem greşala să pretindem ceva ce nu avem nevoie, ci doar un ambalaj interesant pentru o problemă pe care nu o vedem pe moment… Pentru că nu putem vedea în perspectivă decât la final.

I-am expus teoria mea cu dorinţele pe larg.

– Înainte să îl cunosc pe Vlad îmi doream din tot sufletul o relaţie. După un an de încercări soldate cu inimi frânte şi multă literatură tragică, am obţinut RELAŢIA. Dar, ghici ce, era doar o relaţie. Nimic mai mult. Era învelişul perfect al relaţiei perfecte, fără niciun fel de substrat. Vlad era un om grozav, dar nu puteam comunica. Nu vedea dincolo de sensul lucrurilor sau, pur şi simplu, nu îl interesau aspectele astea. Apoi mi-am dorit pe cineva care să mă înţeleagă. Şi a apărut Dani…. Mă înţelegea şi atât. Nu am fost împreună vreodată. Probabil că se căsătoreşte cu Onania. Oricum, detaliile astea nu contează. Şi după Dani, am vrut să fiu cu cineva care să mă înţeleagă.

– Şi a venit Sebastian.

– Bingo… Dar Sebastian avea doar să înţeleagă anumite aspecte. El nu avea să mă ocrotească, să mă aprecieze sau să îmi poarte de grijă precum Vlad sau alţii dinaintea lui. Morala: trebuie să ne formulăm atent dorinţele. Oricum, cred că şi concepţia americană despre lucruri s-a  mai modificat în ultimii zece ani. Astăzi am terminat de citit o carte cu iz de film american. Nu e cu final fericit, mai curând final degajat. Dar ce m-a frapat a fost faptul că am regăsit mai multe pasaje ce vorbeau despre relaţii în oglindă cu fosta mea logodnă. Se terminau, desigur, trist. Iar personajul principal îşi descria starea exact ca mine. Asta m-a cam întristat. Am început să cred că oamenii chiar sunt îndeajuns de handicapaţi emoţional încât să nu mai poată coexista în ceva mai mult decât prietenii de conjunctură.”

letters, work in progress, 2005-2011—

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s