O sa trăiesc rău dacă nu scriu și o să scriu prost dacă nu trăiesc

“- Ari, oare se uită şi el la pagina mea cum mă uit eu la a lui?
– Eu cred că da.
Mi-era dor de vremurile bune. Ne distram pe cinste la 20 de ani. Ţigările erau ieftine, vara nu se termina în septembrie. Cu 10 lei puteam să ne cumpărăm un pachet de Kent şi două beri, pe Motoare. Oraşul, cluburile, plaja, mesele din Vamă la care şedeam şi pe care dansam. Bulinele de pe pantofii mei, părul roşu pe care mi-l tăiasem scurt. Aveam mereu alţi iubiţi, beam bere pe terasă şi întâlneam oameni noi aproape săptămânal. Aveam zeci de prieteni şi nu cunoşteam plictiseala. Nu îl cunoşteam nici pe Vlad încă, nici pe Dani, nici pe ceilalţi smulgători de inimi. Nu beam cafea, nu terminasem facultatea, nopţile erau dogoritoare şi parfumate cu tei. Şi aveam timp.

Ariana mă scosese la masă şi am profitat de răgaz ca să-mi vărs năduful.
– În toate filmele bune se suferă, ştii? Dar sunt aşa de bune că vrei să le iei de-a gata şi să crezi că tu ai putea fi unul dintre acele personaje. În toate filmele proaste, în schimb, totul merge ca la carte. Chiar nu cred ca există acel anume ca la carte, dar cu asta ne alimentăm, una după alta, vagile proiecţii. Da. În filmele proaste, totul este previzibil. Aşa că, mă crezi pe cuvânt când spun că mi-aş dori să trăiesc într-unul?
– Pentru ca să poţi să porţi ciorapi cu panglici pe stradă în miezul zilei în timp ce te duci calmă spre şcoală, stârnind toţi băieţii să îşi întoarcă capetele…
– Da, da! Iar ei să dospească câteva zile (care trec oricum ca fulgerul pe peliculă) sub plapuma lor, îmbibaţi în whiskey, neînţelegând ce se petrece şi mamele lor precaute să le măsoare temperatura cu mâinile. Şi să port în fiecare zi un alt pulover încântător cu dungi, numele meu să fie Zooey şi să am o coafură specifică anilor ’60…să dansez şi să cânt şi să mă îmbăt fără ca nimeni, realmente, nimeni, să se supere pentru o nimica toată ca asta, să îmi petrec 500 de zile scoţându-i rudele bogate din pepeni şi familia din minţi iubitului meu, şi un psihiatru cu început de calviţie să mă închidă un an de zile într-un sanatoriu de lux de unde să ies cu mintea limpede şi cu câteva sinapse lipsă.
– Da, da, ca în chestia aia… Girl, interrupted.
– Mă uimesc încă de efectul filmelor asupra mea. Mă deprim după fiecare poveste făcută să deprime, înghit în sec la finalul dramelor şi schimb canalul la deznodăminte fericite. Oi fi consumatorul perfect? Ari, crezi că am îmbătrânit?
– Cred că citeşti prea mult şi o să faci riduri.
Ăsta era felul ei onest şi neînmănuşat de a-mi servi dezaprobarea cu privire la comportamentul meu boem, în care cărţile, vinul şi plimbările ocupau primul loc. Ne-am urcat în maşină. Eram cel puţin beată şi începusem să cânt la ison cu casetofonul. Fără alcool am fi aceste figuri triste incapabile să rostească adevărul. Dar noi cântam în maşină împreună cu Anouk şi Amy Winehouse cu geamurile larg deschise şi am spus: “Pentru binele nostru, ne suntem de ajuns, aşa că, să nu ne mai vedem cu alţi oameni niciodată!”.”

Fragment revised, Deviații de Stereo, 2009
Photos summer ’11

Advertisements

2 comments

  1. verde ursuz

    fara alcool spunem si adevarul, dar il spunem mai greu. fara absint ne-ar fi lipsit o intreaga generatie de poeti francezi si fara alte rubedenii cu multe grade ne-ar fi lipsit multe romane pe care azi unii le savureaza treji, dar numai pe jumatate.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s