Cea mai frumoasă fată într-o rochie Prada arăta ca Statuia Libertăţii la Universitate

“Mi s-a întâmplat un lucru foarte ciudat. Mergeam pe stradă și cerul era alcătuit din multe straturi de vată, peste care o pereche de mâini cu circulația slabă ca a bunicilor turnase o spumă lăptoasă al cărei miros îmi amintea de fluidele pe care amanții le schimbă între așternuturi. Povara acestui iz deșucheat și candid în același timp îi făcea și pe cei mai aprigi de limbă trecători să își lepede pieile cele scorțoase de la începutul epocii de piatră și să stea cu limba scoasă la vatelina de zahăr care se întindea deasupra.

M-am așezat chiar și eu, recunosc, pe marginea unei fântâni cu apă moartă, să privesc spectacolul. M-am simțit puțin ca în în finalul unui roman de Patrick Susskind, cu toți oamenii aceia despuiați, încolăciți, minunându-se care mai de care unii de alții și, mai ales, de nebăgarea de seamă a autonomiilor celeste. După ce au privit și s-au minunat, a început să îi usture goliciunea. S-au simțit arătați cu degetul. “De ce se întâmplă asta, de ce nu ne lăsați să ne iubim, să viețuim, să fim liberi de falsele precepte ale acestui macrocosmos?” au întrebat timp de șapte nopți. Tânguirea lor era groaznică, se auzea pe bulevarde, pe străzi și pe străduțe și chiar și în fundăturile cele mai hâde. Tânguirea lor chema prostituatele în oraș și le dezvelea torsul și rânjetul la acest simpozion care își pierdea zi după zi consistența. Tânguirea lor era înfricoșătoare; oamenii mergeau peste tot însoțiți de umbre ale tânguirii ca de fantomele lor și se tânguiau la televizor, se tânguiau în automobile,  se tânguiau acasă, deasupra farfuriilor aburinde, scoțând sughițuri odioase. Le ascult uneori tânguielile și broboane de bucurie și de ciudă apar pe manșetele mele imaculate.

Prietena mea e blondă, o țin de mână, nu vorbește bine românește. Nu vrem decât să ajungem acasă, pe noi nu ne-a întrebat nimeni de sănătate, dar stăm bine, mulțumesc. Cineva a dat foc la cer și hărmălaia e pe toate drumurile. Mă grăbesc să îi arăt drumul mai scurt, dar ea mă ține strâns de braț și nu mă lasă să plec. Are o haină albastră și pielea albă. E cea mai frumoasă fată într-o rochie Prada. Arată ca Statuia Libertăţii la Universitate. O să o duc acasă, am să mă țin de capul ei să nu apuce vreo scurtătură care s-o scoată din circulație. Trebuie să o duc acasă. Chiar dacă afară miroase amar a foc, a spermă și a ură, și din cer nu cade decât zăpadă cu gust de funingine.”

Sketch, mid January ’12

Bodysuit from H&M
Blank expression, born with it

Photos thanks to Cătălin Olteanu

Advertisements

One comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s