Tristeţea ca o binecuvântare şi fericirea ca o pereche de cizme

Polonic, jucărie, iepuraş, ceşcuţă, astea sunt câteva dintre cuvintele care îmi provoacă în suflet şi în braţe o frământare teribilă în care tristeţea, mila şi neputinţa se amestecă formidabil pentru a-mi aminti, ca nişte fisuri reci în porţelan, de coclaurii copilăriei, naivităţii, credinţei în lucrurile mari şi alte minuni incredibile oamenilor mari, pe care astăzi, pentru că le-am îngropat (in)suficient de departe, le numesc nimicuri.

Au fost două momente teribile care-mi stârnesc aceeaşi gâtuire şi-mi înmoaie genunchii le fel ca aceste cuvinte.

Mă întorceam de la şcoală, era februarie poate ca şi acum, sau era martie, dar frig, pentru că iernile de acum 13 ani păstrau încă ceva din iernile de altădată. Călcam apăsat în zăpadă ca să nu alunec şi ochii aţintiţi la ghetele din care speram să nu mă răstorn mi-au rămas ţintuiţi pe un tablou care mi-a îngreunat mersul mai mult decât dacă o avalanşă mi-ar fi căzut peste cap. O femeie scosese în stradă câteva obiecte din casă şi încerca să le vândă. Un ghioc pe care uneori bunicii îl ţineau pe mileul de sub televizor. O pereche de pantofi purtaţi de câteva ori, un toc de ochelari, un termometru, o păpuşă. Relicve mici şi fumurii ale vieţii de apartament, care acolo, pe o lădiţă de portocale, în zăpadă, căpătau o tristeţe materială, palpabilă. Femeia nu schiţa niciun gest. Nu era nici tânără, nici bătrână. Îi lipsea complet aerul (şi talentul) de precupeaţă pe care ai face orice să o eviţi când încearcă să îţi strecoare vrute şi mai ales nevrute in sacoşă, şi am înţeles că încremeneala ei mândră în faţa disperării era lucrul care mă face şi acum, retrăind amintirea, să simt, cum spun oamenii uneori, fără să simtă prea multe, că mi se rupe sufletul.

Al doilea a fost acum 2 ani, când o doamnă respectabilă mi-a spus cu mândrie într-un magazin scump de îmbrăcăminte din Piaţa Unirii că şi-a cheltuit jumătate din pensie acolo pe o pereche de cizme pentru care eu, cu tot avântul pentru lux, nu aş fi plătit niciodată. Dă-le dracului de medicamente, o dată mă mai duc în viaţa asta la bal, a spus fără să clipească, fără apelative, diminutive, regionalisme şi alte lucruri care ne enervează îngrozitor la bătrâni. Avea un pardesiu pe care puteam să jur că-l văzusem într-un film din 1965 şi ruj roşu întins pe doi dinţi, dar când s-a încălţat în cizmele alea am început să văd de ce vanitatea e uneori mai bună decât toate antidepresivele, pansamentele pentru ulcer şi pilulele pentru hipertensiune din lume.

Photo Claudiu Popescu

Advertisements

One comment

  1. Pingback: “Dark suits me too, especially when I pour it in food and small cute animals” « Ruffles for Breakfast

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s