We are all famous in death for our names walk the light of day

M-am oprit cu mama, tata şi M. într-un cimitir dintr-un oraş în care nu e niciodată pe deplin vară sau pe deplin toamnă. Un cimitir în pante, scari şi moviliţe, cu locatari mai vechi decât patru generaţii din familiile pe care le cunoaştem noi. În decorul acela cu sute de nume pe care le silabiseam stâlcit în germană m-am simţit ca în faţa genericului de final, la cinema.

Dar un cinematograf plin de oameni e ca palpitaţia inimei azvârlite pe asfalt. Oamenii sunt simpli şi îngusti, ca să încapă în scaunele cu tapiseria jerpelită şi să îşi frece coatele de vecinii de rând şi tălpile de mocheta jegoasă. Un scaun te primeste oricând, dar locatarul lui poate să strâmbe din nas şi să strângă din dinţi când i-ai calcat degetele de la piciorul nervului stâng. Nu ştiu dacă şi cei la care mă uitam eu îşi împingeau coatele pe sub pământ atunci când li se încurcau şireturile de la cizme, cozile de plete sau coasta stângă cu cea dreaptă a vecinului, dar îmi imaginez că liniştea de deasupra nu era decât un paravan pentru petrecerea nesfârşită a lumii celelalte.

În cinematograf e mereu iunie, Coldplay şi întuneric. Pasagerii mei sunt funinginea şi anorexia. 

Atunci mi-am dat seama că nu cunosc atât de mulţi oameni faimoşi laolaltă ca în locul în care mă aflam şi mi-am strâns braţele în jurul taliei, ca atunci când îţi oferi singur o îmbrăţişare pentru că nu e nimeni care să facă asta pentru tine prin preajmă.

 

 

 

Advertisements

One comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s