Tagged: age of the understatement

Hope will find us holding hands in backs of movie theaters

I sat next to this girl at this movie thing premiere who was texting her boyfriend. Or her ex. Or her best pal. Or a fortunate mixture of them all. A 3 in 1 successful blend of caffeine, milk and alcohol that always keeps you awake yet makes you dizzy and bold with adrenaline when you least expect. She was laughing, she was having such a party time. She had been with this person for so many uncountable moments they shared the same DNA.

As I finished my drink and got up to leave a strangely familiar hit in the back of the head came to take my memory from where I left it: my past.

Some days – I honestly wish I had a lifelong person who I can be comfortable with, I miss this kind of behavior that people you get to see once in a lifetime share.  I had that with my exes after many many years and I somehow resent it, because when you start a new thing with a new someone, you both have histories that are not with each other. And its difficult to beat that, at least until you build your own history.

I guess sometimes what I miss most are not my exes, but the complicity, the intimacy we shared after a long time. To the end, our relationships were more open and there was a place free to say/do anything.

We are a bundle of places and people, in our insides. Lockers filled with creatures that wake up shivers, smiles or unbearable home sicknesses. Most of the time, we still loves others. And I understand all people who do, and I don’t mind. I’m just somehow sad because I always wanted to be with someone for a very long time and live to the point where we become the best friends. That may just be something that ingrained in my brain cells years before romance struck into my teenage years, or from that day on the couch when my mother told me she and my dad were enough for each other. Or John Finch, who wrote “Hope will find us holding hands in backs of movie theaters”, poem.

Advertisements

Aspectele planetare de azi favorizează răbufnirea unor obiceiuri vechi

Obiceiuri mai ales proaste, de care ați încercat să scăpați. Este posibil să vi se întâmple lucruri nu foarte placute și să vă întrebați daca meritați așa ceva. Chiar dacă nu conștientizați, este răsplata unor fapte nu tocmai lăudabile din trecut.

Am încercat să scap, în nenumărate rânduri de obiceiuri vechi precum ștersul podelei din baie cu hainele proaspăt lepădate, călătoriile cu taxi-ul, băutul cafelei seara și chiar și de insomnii, dar nu prea am reușit. Am încercat chiar să mă lepăd de diverse piei care nu se mai potriveau măsurii mele intrate la apă, să îmi boicotez alegerile neinspirate și să nu mai citesc prognoze sumbre de pe diverse site-uri de astrologie, dar mi-a fost nelaîndemână, ca să nu zic chiar imposibil.

My fingertips are coding the measurements of the sun and of loss, the taste of flowers in my throat

Oamenii or să-ți spună cam orice ca să îți intre în grații, casă, portmoneu, chiloți. Aceștia o fac cel mai direct și lipsit de orice subtilități. Mai sunt cei care deapănă arta intratului pe sub piele, și uneori nici cel mai bun săpun din lume frecat insistent peste un peeling cu sîmburi nu va fi suficient ca să dreagă borșul de după. Puțini cei care se pricep să îți intre în stomac, dar nu mai puțini decât cei care izbutesc să ți se insinueze în gânduri dimineața, la prânz și la gustarea de la ora patru. În final, cel mai greu e cu cei care îți intră în obișnuință. Care țin loc de mic dejun, masă și ronțăială în tramvai, dar  și de cină. Care îți schimbă măsura la pantaloni, desimea părului, cutele feței și frecvența grimaselor mulțumite. Și musai de asta e bine să te ferești de ei ca de dracu’.

Rochie ZAZA BOUTIQUE SS2012

Poze de Mihaela Pascu 

Semnătura dumneavoastră nu mai este necesară

” – Sunteţi căsătoriţi?

 – Nu, dar e chiar mai rău decât atât. Dimineaţa ne certăm întotdeauna îngrozitor, de obicei începe de la papucii pe care îi aruncă prin casă, şi de la apa pe care ea o lasă în baie pentru că nu se şterge niciodată cu afurisitul ăla de prosop. La micul dejun îmi serveşte răbdări prăjite sau îmi varsă tigaia direct peste prohab, nu-i e frică de mine că o să mai plec, mă face gunoi de când am pozat-o şi-am arătat curul ei tuturor, inclusiv lui taică-meu.

Când fumez, mă întreabă de ce fumez, îmi aruncă ţigările începute şi pachetele neîncepute. Când fumează, umple baia de duhoare, stă cu cracii peste cadă şi se face că citeşte Proust în timp ce-i trage la măsea – aşa o fi văzut ea în vreun film, îmi imaginez.

Uneori vine lângă mine şi se gudură ca o felină, atunci îmi vine să-i rup cămaşa şi îi bag mâna în chiloţi dar nu mă lasă, mă pedepseşte că nu o părăsesc şi se duce să se uite la mizeria aia de maşină de scris pe care i-am cumpărat-o şi degeaba că n-a folosit-o niciodată.

Dimineaţa, după şapte ore de ceartă şi două de somn, mă trezesc plin de bale cu gura ei care încearcă să-mi învie erecţia, dar o dau la o parte şi mă întorc pe partea cealaltă înainte să apuce să sune ceasul pentru că ştiu că o să facă iar doar atâta cafea cât să-şi spele ea minţile şi o să plec înaintea ei ca să o las cu rufele necălcate.”

În care se explică imposibilitatea de a se concentra asupra unui anumit subiect sau unei anumite acțiuni *

O fată mi-a cerut mascara în baia unui loc plin de fum. Reflexia ei, lângă reflexia mea, în oglinda stropită de apă și mâzgălită de cineva cu roșu, nu aducea a nimic către care aș fi vrut să îmi îndrept bunele intenții. I-am explicat că nu umblu cu lucruri din astea după mine și am început să-mi caut, precaută, bonul de garderobă, în timp ce privirea ei răscolea curios și nevoalat prin poșeta mea. M-am simțit atunci un pic datoare să îi fac inventarul plicului acela de piele albastră, nu mai mare decât două palme, dar înțesat de blistere:

Reține să păstrezi în geantă: pastile de cap, pastile de dormit, pastile de ADHD*, cea mai comună maladie și cea mai întîlnită scuză pentru eșec de la Awolnation, Control, cinci dimineața, București și Bruxelles încoace.

Photos Mihaela Pascu

Statele Unite ale bagajelor nefăcute, episoadelor neîncheiate şi băieţilor scumpi la vorbă

“People listen to Lana del Rey and think its really cool but they barely have a clue about what she actually sings. You would think National Anthem is about money and success and power but in fact its only about getting a guy to love her so much she’d fill his entire world. That’s why I believe it pretty much resumes my story with you. I’ll be entirely happy when you’ll make me your national anthem”, i-am scris, abuzând de limba asta despre care Lykke Li spune că e extrem de poetică, dar care mie mi se pare că volatilizează şi comercializează sentimentele.

Mi-a răspuns că mereu am ştiut să scriu astfel. Astfel cum? Astfel, cu toată viaţa înainte şi fără teamă, fără amendamente, fără el sau cu el. I love you, sleep well sunt uneori cele mai (g)rele cuvinte din lume.

Photos Claudiu Popescu

Clothes LaChatterie

+ check out this very lady

Sentimente amestecate ca în zacuscă şi flori pe stomacul gol

Dacă aș fi avut picioare mai lungi, mi-aș fi temperat pornirea de-a mă înălța pe vârfuri de fiecare dată când intru într-o cameră plină de oameni și fum, unde, deși cunosc pe toată lumea, mi-ar plăcea uneori să nu mă recunoască nimeni.

Dacă aș fi avut inimă, mi-aș fi amintit probabil că nu e bine să aparții, în realitate, nimănui. În felul ăsta, nimeni nu te poate condamna că te străduiești întotdeauna să te întorci, ca fierul la magnet, ca musca-n lapte și ca fulgerul la paratrăsnet, la cel sau cea care ți-a mâncat bulgărele ăla vișiniu și îți rumegă cu încetinitorul emoțiile.

Photos Claudiu Popescu

Dress La Chatterie