Tagged: love is a place

2012

DSC_0174

Am retrăit, pe repede-înainte, toți ultimii trei ani pe care mi-i amintesc. Mi-am crescut și mi-am colorat unghiile și părul după asemănarea celor de atunci. Am făcut și am simțit lucruri atât de asemănătoare că m-a înțepat rutina sub coaste. Am învățat pe de rost circuitul oamenilor în viețile noastre și mi-am amintit de Ioana Nemeș și de ale ei povești pe care lumea le repetă de când pământul ca pe anotimpuri, fără ca noi să putem face, cu adevărat, prea multe în privința asta. Aș vrea tare mult să îmi tai părul și să arăt iarăși ca un băiat de 17 ani, dar n-aș face decât să sădesc semințe suficiente pentru încă trei ani de repetiție. Aș putea să dansez cu și mai multe fete cu care am împărțit, fără să vreau, farfurii, furculițe, săpunuri, șervete de bucătărie și locul din dreapta al saltelei, dar asta nu mi-ar dezlipi etichetele de fostă cea mai bună prietenă.

Când am mers pe podul Basarab aveam Little Black Submarines în urechi și șoferul băgase cea mai oportună viteză, de-mi fluturau aproape urechile.

Jumătate de raft de măști de păr pe care le țin în baie îmi aduc aminte de momentele în care am dat bani pe produse scumpe ca să nu par mai puțin snoabă decât cei cu care împărțeam canapeaua, patul sau prosopul de plajă.

Când m-am îndrăgostit mă gândeam la pantaloni oranj Marni și a trebuit să înghit în sec și de sete, de parcă nu aș mai fi vrut niciodată să sărut pe cineva pe nepusă masă.

Prima întâlnire ne-am dat-o în față la biserică și tot acolo ne-a găsit și prima ceartă.

Tristețea e o virtute de care, personal, m-am săturat.

Sfârșitul lumii m-a prins la ora 18.30 în Mini Prix, luminile s-au stins când eram la cabina de probă cu o cămașă lungă și neagră din mătase pe mine, afară câinii au început să urle ca la lună, clienții să se foiască ca termitele și eu să mă întreb dacă asta înseamnă că fac cumpărături proaste.

La Marea Neagră aveam costum de baie ca de la Cannes din 1967 și l-aș fi lepădat oricând pentru că în fața celui mai bun prieten nu îți vine să te ascunzi niciodată.

*Altfel, mi s-au mai întâmplat o seamă de lucruri bune, rele, frivole, tragice, comice și simbolice, dar chiar nu simt nevoia să mă laud cu ele.

Fotografie de Alexandra Diaconu la IDELIER

Toate drumurile care nu apar pe hartă sunt ceea ce par

Am găsit de curând o stradă pe care dacă mergi, nu foarte mult, o să ai impresia că se termină cu o mare. Nu sunt maşini şi nu se lipeşte niciun fir de praf de tine sau de rochia ta nouă. Suflă vântul puţin, e cald dar nu e o caniculă pe care să vrei să o extragi cu penseta din toţi porii şi s-ar putea ca liniştea să te facă să te miri puţin că n-ai ajuns în cu totul alt loc decât sperai. Sufletul nu ţi se mai agită, chiar dacă tu crezi că încă ţi-l tragi.

Astăzi am ajuns însă pe un alt fel de stradă, care se termină cu o fâşie plană. Deschizi fereastra din capătul ei şi, dacă ai noroc, dacă e mai senin sau a plouat, fâşia se transformă în dealuri şi în câţiva munţi şi începi să te întrebi dacă Pământul e atât de rotund pe cât l-ai lăsat ultima dată. Drumurile noastre toate sunt doar în bagaj. Leneşul mai mult aleargă.

Tata lucra probabil în vârful lumii. Sau aşa am ştiut eu toată copilăria, nemaicunoscând niciun uriaş de ciment cu doisprezece etaje în tot oraşul*. Când îşi bea cafeaua, probabil, la câţiva metri de mama, şi se uita pe fereastră, a văzut şi peisajul ăsta post apocaliptic pe care ai vrea să-l străbaţi cu tălpile goale. Mi-a arătat geamul, eu aveam foarte puţini ani şi, chiar dacă azi, de dimineaţă, mai întinerisem oricum cu câţiva, am mers până acolo ca să mă conving că mai am ceva din ramurile care mi-au crescut când am aflat că totul e relativ aproape, chiar şi dacă tu crezi că ce-i al tău e pus departe.

* clădirea se află lângă Piaţa Chibrit, paralel cu calea ferată. pe geam se văd, când nu e ceaţă, munţii de pe la Sinaia încolo. Sentimentul e înălţător, garantat 100%, din 1993 încoace.

BIPOLAR TITS T SHIRT IS AVAILABLE HERE AND AT B’ESTFEST THIS WHOLE WEEKEND

PHOTOS THANKS TO MARTHA SARAH 

Aspectele planetare de azi favorizează răbufnirea unor obiceiuri vechi

Obiceiuri mai ales proaste, de care ați încercat să scăpați. Este posibil să vi se întâmple lucruri nu foarte placute și să vă întrebați daca meritați așa ceva. Chiar dacă nu conștientizați, este răsplata unor fapte nu tocmai lăudabile din trecut.

Am încercat să scap, în nenumărate rânduri de obiceiuri vechi precum ștersul podelei din baie cu hainele proaspăt lepădate, călătoriile cu taxi-ul, băutul cafelei seara și chiar și de insomnii, dar nu prea am reușit. Am încercat chiar să mă lepăd de diverse piei care nu se mai potriveau măsurii mele intrate la apă, să îmi boicotez alegerile neinspirate și să nu mai citesc prognoze sumbre de pe diverse site-uri de astrologie, dar mi-a fost nelaîndemână, ca să nu zic chiar imposibil.

Totul e la locul lui când dragostea adevărată așteaptă

Dar eu sunt un om împrăștiat: mănânc înghețată pe stradă și în cea mai mare parte a cazurilor dau pe mine, îmi place mai mult muzica veche decât muzica nouă, uneori șterg podeaua din baie cu hainele lepădate înainte să fac duș și mă împiedic suficient de des încât să păstrez câte o vânătaie strategică tot timpul anului.

Poze de Cătălin Olteanu, ianuarie 2012, pisica aparține fotografului, vestimentația aparține H&M

Nemulțumitului i se ia darul, îndrăgostitului i se ia dorul

“Mama l-a părăsit pe tata de șaptesprezece ori, și niciunul dintre noi nu a crezut că ura o să concureze cu dragostea în sufrageria noastră. Când a plecat definitiv, am așteptat-o, ca de obicei, în salon, cu farfuriile chinezești goale în față, dar ușa nu s-a mai deschis la șase, nici la opt, nici la nouă jumătate, nimeni nu venea acasă, stomacurile noastre se revoltau deja simfonic și n-am știut ce e de făcut.

De obicei, își arunca într-un geamantan din piele de crocodil trei rochii, una pentru dimineață, una pentru amiază și una pentru serate, își lua haina pe un umăr și hârtiile la care lucra și se întorcea după trei zile, întotdeauna după trei zile, cu pielea mai luminoasă și cu colțurile buzelor alcătuind o linie dreaptă de plutire care se mai preschimba, apoi, într-un zâmbet.

Nu am știut toată copilăria unde se ducea și ce făcea, am aflat abia după ce a dispărut că asta era pactul ei ocult cu cu arta și răgazul pe care și-l îngăduia de la căsnicie pentru a păcăli platfusul intelectual.

În ianuarie 1997, am ieșit pe terasa apartamentului nostru din Belleville, ninsese peste toată curtea și vecinii deszăpezeau de zor parcările, aerul rece îmi făcea sângele să palpite și buzele să se înfioare. Clemenceau dormea încă, i-am învelit spatele dezgolit și m-am plimbat prin casă. Era pustie. Tata nu apucase să frunzărească încă nici ziarele din ziua precedentă. Dormitorul gol le păstrase căldura. O dâră de parfum care îți tăia respirația încă de la intrare – mama se scălda, la propriu, în Mitsouko, și din cauza asta, camera lor era mereu impregnată în aroma amară, înțepătoare, pe care opt ani mai târziu o regăseam în gustul de spermă.

În fața oglinzii mi-am lepădat cămașa de noapte. Mama nu avea sâni, nici eu nu o să am sâni. Viața e nedreaptă. Dacă aveam sâni aș fi avut și o inimă mai mică, gândesc acum, când vântul înghețat se sparge de fiorduri, și bărbații pe care i-am dospit în iluziile mele nu ar fi încăput într-un piept atât de generos la exterior.”

[Untitled, work in progress, 2012, Bruxelles – București]

Original images by Cătălin Olteanu
Skirt Christian Dior

Ca să îţi pui răutatea la contribuţie şi mintea în cui

Început de soare, început de furtună şi de frig, încălţată tot în pantofii de atunci, pentru că e aproape martie sau aproape mai şi vântul mi-a umflat părul, împrăştiindu-l în jurul obrajilor şi gurii. De ce mi-am julit cotul în somn? Dacă nu apeşi reply la 20 de mesaje înseamnă că nu-ţi mai pasă? Şi, mai ales, cum ajung eu mai repede într-o Sephora să torn pe mine trei recipiente de L’eau d’Issey ca să mă mai pot apropia de oameni astăzi? Particule elementare de mirare pe o scară rulantă mai lungă decât coloana infinitului.

De dimineaţă nu puteam mânca şi am rupt o bucăţică de pâine prăjită care mi s-a făcut ca cleiul în gură – ştii senzatia aia, când mesteci şi mâncarea parca nu se mai termină. Aceeaşi senzaţie pe care o ai lângă oamenii care tac, tac prea mult şi când, totuşi, bolborosesc ceva în direcţia ta, o fac doar de convenienţă. Stau pe marginea căzii şi urmăresc un păianjen care se căzneşte să iasă din chiuvetă. Seamănă destul de bine cu mine, care mă opintesc mereu să ies de sub apă, pentru că nu ştiu să înot, şi din rahat, pentru că, deşi înţeleg că ce-i al meu e pus departe, nu mă opresc.

A. mi-a scris:  “Pe mine nu mă admiră nimeni, niciun tip nu a făcut o obsesie pentru mine, nimeni, niciodată. Sunt foarte înlocuibilă, foarte de înlocuit. Ştiu că tu mă admiri, dar aş vrea să văd cum e să facă şi altcineva lucrul ăsta“.

Nu e aşa grozav, în realitate, m-am gândit, în timp ce înţelegeam, două ceasuri mai târziu, în lift, cât de înlocuibilă era cămaşa de pe mine, fals proaspăt spălată şi plină de transpiraţie, nici măcar un pic trecută prin maşina de spălat sau prin colonie. Când cineva te admiră, they set up a standard for you. Şi pe urmă, când faci ceva înafara standardului, gata, nu te mai admiră. Desigur, mă refer la acei 99% din oameni. Mai sunt şi oamenii normali la cap, care te admiră şi dacă ai pus piedică la băieţi în Control la 5 dimineata pentru că aşa ai găsit tu de cuviinţă să te distrezi.